o sa ma rezum sa vorbesc despre self-esteem.
problema noastra este urmatoarea:suntem prea constransi de ceea ce cred altii despre noi, despre imaginea pe care noi ne-o formam din viziunea lor.
ei, si cu noi cum ramane? pana la urma urmelor.cine-ti traieste viata?
oare chiar vrei sa ajungi  ca altii sa iti controleze modul de a gandi, de a te exterioriza?
traim intr-o lume cu atatea personalitati si eu-ri.
hai sa fim iarasi noi, asa cum simtim
daca azi ma simt mov, voi fi mov
si voi rade fiecarei particule de praf de pe tavan
spiritul de turma e un curent demult expirat, sau macar ar trebui sa fie, zic.
daca azi vrei sa-ti bei cafeaua cu primul om pe care il vezi in albastru, fa-o.
satisfactia clar va fi pe masura. pentru ca azi tu ti-ai ales cursul lucrurilor si nu te-ai mai lasat dusa de trecerea inevitabila a timpului.
la final nu vei ramane decat tu cu tine, si poate regretul unor lucruri care au murit in stare incipienta,
din frica asta teribila de ceilalti, sau ce ar fi putut sa creada.
pana la urma e vorba de tine si de valorile tale.

uneori simti nevoia sa schimbi cadrul, fetele, hainele , caracterul
te iei si pleci undeva.. unde nimeni nu te mai cunoaste
unde cu douazeci de ani ti-e interzis in cluburi cu alcool si restul
ma simt o maica Tereza contemporana intr-o America vazut din spatele cortinelor, jegoasa, drogata, plina de rebuturi umane.
Si numai aici, si in modul asta aproape brutal, imi pot da seama ce Europa civilizata si frumoasa avem.
Ma simt intr-o lume naiva si tampa.
si daca timpul iti da sansa sa te regasesti in contemplari sau orice aberatii de genul, eu imi dau seama ca actiunile mele ma definesc.
Imi lipseste viata mea, asa alandala, mai piperata si usor prea nesarata cateodata.
aici am timp dar e al lor. e timpul lor in viata mea. asa cum il vor ei.lor nu le pasa.






uneori obosesc , sa zambesc sa rad sa zic ca o sa fie bine
poate nu o sa fie bine.
 dar o sa fie,
ceva/ candva/ cumva.

nu intentionez sa scriu nimic interesant.
m-am trezit la ora asta sa ma uit peste blog, pentru ca mi-am dat seama ca am si uitat aproape de existenta lui.
de fapt nu doar de existenta lui ci de a multor altor lucruri, oameni si trairi.


m-am cam consumat in cotidian, intre cafenele si  aceleasi zile identice, cu un program prestabilit.
m-am cam consumat.pentru persoane indiferente, zic.
si ma consum.odata cu cafeaua ce o voi bea, maine probabil, in cafeneaua prestabilita de noi, fetele.
e frumos asa, cumva cumva, cred.

de fapt nici nu mai cred, decat ca poate maine e mai bine ca azi, si aziul de maine mai bine ca...


si sincer.

am uitat de mine. de ei. de ce faceam

si imi rog iertarea.

pentru ca in continuare voi uita, amnezica de mine.